Portic – pridvor care duce la intrarea unei clădiri, sau extins ca o colonadă, cu o structură de acoperiș peste o pasarelă, susținută de coloane sau închisă de pereți

Poate una din cele mai faimoase clădiri din orașul nostru: clădirea Teatrului Național Mihai Eminescu. Chiar dacă construcția acestuia a fost finalizată în 1954, construcția imobilului începe în perioada interbelică. Am putea spune că istoria acestei clădiri la un moment dat se intersectează cu o altă clădire monumentală din Chișinău și care are cam același traseu de edificare – cu cinematograful „Patria Emil Loteanu”.

Sediul actual al Teatrului Național Mihai Eminescu n-a avut o istorie tocmai liniară și a trecut prin câteva etape de construcție – în 1929, în 1943, 1945 și în 1954 când are loc finalizarea construcției teatrului.

Doamna Mariana Șlapac, doctor în arhitectură, descrie mai jos arhitectura „palatului”.

Un obiectiv monumental din Chişinău, zidit, în cea mai mare parte, în perioada interbelică, este Palatul Culturii / Palatul Unirii / Palatul Cultural Unirea (astăzi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”).

În 1928 Ministerul Cultelor şi Artelor al României a alocat pentru noua clădire 40 de milioane de lei, iar pentru construcţie a fost ales un teren adiacent fostului Bulevard Carol al II-lea (astăzi Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt), în colţul stâng al cartierului central rezervat odinioară Pieţei Poliţieneşti. Ideea edificării acestui obiectiv de menire culturală s-a bucurat de o reală susţinere din partea primarului oraşului Gheorghe Pântea. În 1929 au fost înălţaţi pereţii edificiului şi executate lucrările de acoperire, dar din cauza crizei economice construcţia a fost stopată.

Clădirea teatrului în 1937.

Aspectul exterior al imobilului era conceput în concordanţă cu cel al Băncii orăşeneşti (astăzi Sala cu Orgă), de factură neoclasică, aliniată străzii principale a urbei şi plasată în colţul drept al cartierului, simetric faţă de axa scuarului aflat între cele două clădiri. Amprenta la sol a imobilului înscria un dreptunghi. Fotografiile de epocă înfăţişează Palatul Culturii ca un edificiu monumental dotat cu un portic cu coloane antice aşezat pe un podium înalt cu mai multe trepte. Sala de spectacole era acoperită cu o cupolă aplatizată rezemată pe tambur cilindric.

Pe faţada principală parterul şi etajul erau penetrate de ferestre mari dreptunghiulare, iar cel de-al treilea nivel, de o înălţime mai mică, avea forma unui atic. Planul clădirii nu amintea doar un teatru, ci un palat polivalent al artelor şi centru cultural important, cumulând diverse funcţii inerente acestuia.

Sala de spectacole (theatronul), de plan circular, era plasată chiar în centrul geometric al edificiului.

Ea se mărginea, pe de o parte, cu zona rezervată spectatorilor, iar pe de altă parte, cu cea tehnică. „Aceste porţiuni ale planului – anterioară și posterioară theatronului – erau împărţite în câte trei compartimente alungite, paralele axei longitudinale. Intrarea era prin vestibul, cu o scară monumental în trei rampe, dintre care cea centrală urca la etaj.

De o parte și de alta a vestibulului se aflau: la stânga – garderoba, iar la dreapta – bufetul (cu timpul, locul lor s-a schimbat). În partea tehnică erau distribuite încăperile pentru adunări festive, concerte și manifestări artistice, cu săli de repetiţie, cabine de machiaj, iar în mijloc – o curte interioară liberă, fără acoperiș și perete exterior, cu patru coloane în centru, amintind un atriu.

Rotonda teatrului, circulară în plan, este înscrisă într-un pătrat, mărginit lateral de două culoare late și lungi cât lăţimea clădirii, în capetele cărora se aflau ușile pentru evacuarea spectatorilor direct în stradă și în scuarul lateral. Cea din faţă servește și astăzi de foaier, iar în partea opusă, au fost conectate la scenă sub forma a două buzunare laterale. Prin aceste buzunare, care aparţineau părţii tehnice a clădirii, administraţia, actorii, participanţii la manifestări urcau la nivelurile necesare conform scenariilor.

Două foaiere mai scurte se aflau de o parte și de alta a teatronului, având iluminare prin pereţii laterali ai teatrului” (T. Nesterov, Istoria clădirii teatrului „Mihai Eminescu”, în Identitățile Chișinăului. Materialele Conferinței Internaționale, Ed. a V-a, 1-2 noiembrie 2018, Chişinău, 2020, p. 122-123). Parterul, înconjurat din trei părţi de loje, era destinat pentru 390 de spectatori. Cupola aplatizată avea un diametru de 20 m, iar înălţimea tamburului penetrat de un şir de goluri era de 4 m.

În interiorul acestei cupole se găsea o altă cupolă, mai mică, cu un diametru de 15,6 m, care se sprijinea pe coloanele porticului şi contribuia la iluminarea naturală a interioarelor. Grupurile sanitare ocupau colţurile pătratului circumscris sălii de spectacole, accesele în ele fiind amenajate din foaierele laterale.

La etaj, deasupra hall-ului, se afla biblioteca cu sala de lectură. Iniţial scena avea o profunzime mică, însă în 1940 aceasta a fost reconstrută pentru plasarea statuii lui V. Lenin. Se preconiza instalarea şi altor statui cu tentă propagandistică comunistă în interiorul edificiului. Administraţia sovietică din 1940 urma să transforme Palatul Culturii în teatru orăşenesc numit mai târziu în cinstea poetului rus Aleksandr Puşkin care şi-a petrecut la Chişinău câţiva ani de exil.

Următoarea fază constructivă a obiectivului cultural a urmat în 1943.

La acea vreme din cauza distrugerilor cauzate de război în clădirea Palatului Culturii au fost strămutate Conservatorul, Biblioteca municipală, Pinacoteca, teatrul pentru circa 800 de locuri, Sala de Expoziţii ş.a. În august-decembrie 1943, Consiliul de Colaborare condus de primarul oraşului Anibal Dobjanschi, a examinat o serie de lucrări din Palatul Culturii. A fost anunţat concursul pentru şase basoreliefiuri cu figuri umane la tema culturii şi artei, care urmau a fi istalate în vestibul, la intrare. Ministerul Cultelor şi Artelor a alocat pentru basoreliefuri o sumă de 1,2 milioane de lei. Lucrările din Palatul Culturii erau dirijate de arhitectul comunal Valeriu Ulinici şi inginerul Gheorghe Buciuşcan. În rezultatul concursului, au fost alese şase machete câştigătoare realizate de artista Claudia Cibizeva: „Poezie şi Proză”, „Cultură şi Ştiinţă”, „Teatru”, „Dans”, „Arhitectură şi Sculptură”, „Muzică şi Pictură”. Două din aceste basoreliefuri („Poezie şi Proză” şi „Teatru”) au fost instalate în vestibul, însă la începutul anului 1944 lucrările au fost stopate din cauza apropierii frontului.

Este de remarcat că Palatul Culturii din Chişinău prezintă similitudini cu unele obiective de menire culturală din Bucureşti. Astfel, Teatrul de Vară Alhambra (arhitect Nicolae Nenciulescu, 1916) oferă aceeaşi rezolvare a grupurilor sanitare în colţurile pătratului circumscris sălii de spectacole. Palatul Regal din Bucureşti (arhitect Nicolae Nenciulescu, 1928) şi anexa la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (arhitect Nicolae Nenciulescu, 1945) dispun de faţade principale încununate cu etaj-atic şi dotate cu pilaştri şi coloane.

Sursă: https://arhitectura-1906.ro/wp-content/uploads/2013/02/IMG_7965.jpg

Următoarea perioadă constructivă a edificiului vizat începe în anul 1945 cu lucrările de proiectare a interioarelor şi decorarea faţadelor (arhitect şef de Direcţie Valentin Voiţehovschi, inginer Juravlev, proiectant Rozalia / Etti-Roza Spirer). Acum au fost „cămăşuiţi” cu marmură pereţii din hall, proiectate încăperile pentru aparatura muzicală şi sala de repetiţii, amenajate o serie de spaţii tehnice şi auxiliare. Scena a fost mărită în profunzime pentru a fi destinată spectacolelor teatrale, iar în faţa ei a apărut o groapă pentru orchestră. Au apărut şi alte modificări constructive şi funcţionale pentru a ajusta clădirea la spectacole musicale şi concerte. Se ştie că la acea vreme imobilul a fost construit din cărămidă, planşeele erau din beton armat, iar învelitoarea acoperişului – din foi metalice. Pereţii scării de paradă şi ai culoarelor erau împodobiţi cu basoreliefuri, iar pereţii vestibulului – cu fresce. 

În 1953 a apărut proiectul de finisare a decorului faţadelor şi uşilor de intrare (arhitect şef atelier Ilia Şmurun, arhitecţi Victor Smirnov, V. Alexandrov). Toate faţadele exterioare erau soluţionate în spiritul neoclasic, cu elemente ale ordinelor antice, dar cu includerea unor simboluri comuniste – stele cu cinci raze, ciocanuri cu secere. Frontonul principal al teatrului conţinea basoreliefuri cu personaje asociate cu muzele antice şi imagini ale diferitor instrumente muzicale. Pe friză se găsea inscripţia „ТЕАТРУЛ МОЛДОВЕНЕСК ДЕ ДРАМЭ ДИН КИШИНЭУ” („Teatrul Moldovenesc de Dramă din Chişinău”). Pentru elementele de lemn răspundea atlierul condus de arhitectul Agasi Ambarţumean, arhitect principal fiind Boris Vasiliev. În sala de spectacole, în partea inferioară a structurii cupolei a apărut o pânză acoperită cu pictură monumentală în ulei (pictori Leonid Grgoraşenco, Constantin Lodzeiski, Anatolie Şubin), care înfăţişa o horă moldovenească.

Finalizarea edificiului public a avut loc în anul 1954 (arhitecţi Sofia Galadjeva, Victor Smirnov, Rozalia Spirer, V. Aleksandrov ş.a.), acesta fiind destinat Teatrului moldovenesc muzical-dramatic „A.S. Puşkin” (astăzi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”). 

Text: doctor în arhitectură Mariana Șlapac

Foto: Alexandru Munteanu