În anul 1930, statul român a concesionat serviciul telefonic către Societatea Anonimă Română de Telefoane (SART), controlată de consorțiul american ITT printr-un contract de lungă durată. Decizia vine într-un moment în care România Mare își dorea modernizarea rapidă a infrastructurii și integrarea tehnică în circuitul european. Scopul principal al concesiunii era introducerea centralelor automate și extinderea rețelelor telefonice în marile orașe ale țării.

Un prim pas al acestei ambiții a fost Palatul Telefoanelor din București (1929–1934), proiectat într-un stil Art Deco modern de Edmond van Saanen-Algi. Clădirea a devenit rapid o emblemă a progresului tehnologic și un reper urbanistic al capitalei. În perioada 1931-1939 au fost inaugurate noile clădiri cu centrale telefonice automate în mai multe orașe precum Ploiești, Cluj, Sinaia, Iaşi, Arad, Cluj, etc.

Construirea unei clădiri pentru SART a ajuns și în orașul Chişinău. Toate clădirile fiind proiectate de arhitectul Constantin Nănescu.Arhitectul a creat o serie distinctă de imobile, marcate de volume simple, fațade clare și stil modernist discret.

La Chișinău, centrala telefonică a fost inaugurată în 1938, pe actualul Bulevard Ștefan cel Mare 134, în spatele oficiului central al Poștei Moldovei. Clădirea respecta modelul dezvoltat de SART ca și în restul României: un volum compact, cu fațade lipsite de ornamentație, ferestre dispuse riguros și accente arhitecturale inspirate din modernism și Art Deco.

Imagini de epocă arată imobilul drept o piesă importantă în peisajul urban interbelic, simbol al noii ere tehnologice și al conectivității rapide. Pentru Chișinău, deschiderea centralei a reprezentat o legătură directă cu marile orașe ale țării și o integrare în rețeaua de comunicații moderne. 

Pe lângă dezvoltarea telefoniei, între anii 1916–1918 a început în România și o amplă campanie de promovare a radiodifuziunii. Rezultatul acestor demersuri s-a concretizat în 1925, când la Herăstrău au fost puse în funcțiune două stații de radiotelegrafie, capabile să susțină și transmisiuni radio. În paralel, mai multe stații din țară: Iași, Galați, Brașov, Sibiu, Giurgiu, Cernavodă și Chișinău – au fost pregătite pentru a difuza emisiuni radiofonice.

Automatizarea serviciilor telefonice în Basarabia a fost nu doar o modernizare tehnică, ci și un pas de integrare culturală și economică. Într-o perioadă în care Chișinăul are parte de o remodelare urbanistică și culturală, inaugurarea centralei SART însemna acces la tehnologii similare celor din București, Cluj sau Timișoara.

Deși astăzi clădirea nu mai impresionează prin monumentalitate, valoarea sa istorică rămâne. Clădirea reprezintă un moment în care orașul privea spre viitor, încercând să se adapteze la ritmul modernizării europene.

Referințe:

1. Jurián, Mariana. „Aspecte din istoria dezvoltării comunicațiilor în România.” Noema, vol. 10
2. „Constantin Nănescu.” Modernism Ascuns. Disponibil la: https://modernismascuns.ro/constantin-nanescu/
3. „Bucureștenii și telefonul.” Disponibil la: https://viabucuresti.ro/bucurestenii-si-telefonul/
4. „Palatul Telefoanelor din București.” Wikipedia. Disponibil la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Telefoanelor_din_Bucure%C8%99ti
5. „Societatea Anonimă Română de Telefoane.” Art Deco & Modernist, 2014. Disponibil la: https://artdeco-modernist.blogspot.com/2014/10/societatea-anonima-romana-de-telefoane.html
6. „Societatea Anonimă Română de Telefoane.” Interbelica Blog, 2016. Disponibil la: https://inter-belica.blogspot.com/2016/08/societatea-anonima-romana-de-telefoane.html